UN ALTFEL DE TURISM
Vineri, ora 08:00 cu bagajul pregatit si o doza de entuziasm la purtator,
ajung la locul stabilit in prealabil …Facem prezenta si pornim la drum, urmand sa ne intalnim pe parcurs si cu cei care veneau din alte zone ale tarii.
O poveste, o amintire din alte ture foto, o melodie...timpul trece, la fel si kilomentrii si ne apropiem de primul obiectiv
Din discutiile ce se initiaza, incep sa-mi dau seama ca sunt sub nivelul de incepator in ale fotografiei, asa ca hotarasc sa tac inteligent, poate, poate voi intelege pe parcurs cate ceva.
Parcam chiar langa padurea unde era pozitionat panoul ce ne confirma ca am ajuns la “Rezervaţia Naturală Dumbrava Vadului”. Ne
aventuram in padure dornici sa descoperim covorul parfumat de milioanele de narcise. Dupa cateva sute de metri gasim 2-3 narcise ratacite...nu ne abatem de la drum si speram sa ajungem cat mai repede in poienita. Dupa aproximativ o ora, incepusem sa cred ca singurele narcise, erau cele de la intrarea in padure, avem insa noroc si ne intalnim cu padurarul, care ne arata drumul spre Poiana. Narcisele incepusera sa infloreasca iar peisajul era superb.
Dupa vreo 3 ore, putin inamoliti si insetati ajungem in parcare, unde ne asteptau linistite masinile…care, de altfel puteau sa ne insoteasca o parte din drum daca erau puse niste indicatoare spre Poiana, dar unde mai era aventura?!
De aici, plecam direct spre Ojdula, unde urmeaza sa petrecem
urmatoarele trei zile.
Ne cazam, dar nu zabovim prea mult pentru ca soarele se pregatea sa apuna...si se pare ca apusul si rasaritul sunt un fel de laitmotive pentru fotografi.
Astfel ca pornim la drum, spre un deal din apropierea Ojdulei, unde speram sa surprindem in fotografii jocul culorilor cerului la apus. Eu recunosc ca m-am concentrat mai mult pe dealul ce trebuia sa il urcam si sa-l coboram.
A apus soarele, asa ca ne-am retras la pensiune unde a urmat o discutie despre fotografii, editari...destul de noi si de neinteles pentru urechile mele. Am inceput sa imi asum postura de novice si sa pun intrebari...spre fericirea mea, Eduard, liderul de grup mi-a dat explicatii in asa fel incat sa le inteleg chiar si eu...si astfel am inceput sa ma dumiresc ca nu prea am habar, insa oamenii din jurul meu sunt dispusi sa impartaseasca din cunostintele lor cu mine.
I-am cunoscut familia, ne-a aratat incaltarile facute de el, am povestit ca si cum eram vechi prieteni si nu ne-a lasat sa plecam pana nu ne-a servit cu palinca, visinata si cafea.
Pentru ca ne-am prelungit voluntar aventura cu inca o zi , ne-am hotarat sa mergem la Herghelia din Imeni...
Ne cazam, dar nu zabovim prea mult pentru ca soarele se pregatea sa apuna...si se pare ca apusul si rasaritul sunt un fel de laitmotive pentru fotografi.
Astfel ca pornim la drum, spre un deal din apropierea Ojdulei, unde speram sa surprindem in fotografii jocul culorilor cerului la apus. Eu recunosc ca m-am concentrat mai mult pe dealul ce trebuia sa il urcam si sa-l coboram.
A apus soarele, asa ca ne-am retras la pensiune unde a urmat o discutie despre fotografii, editari...destul de noi si de neinteles pentru urechile mele. Am inceput sa imi asum postura de novice si sa pun intrebari...spre fericirea mea, Eduard, liderul de grup mi-a dat explicatii in asa fel incat sa le inteleg chiar si eu...si astfel am inceput sa ma dumiresc ca nu prea am habar, insa oamenii din jurul meu sunt dispusi sa impartaseasca din cunostintele lor cu mine.
A doua zi dimineata, spre norocul meu, cerul prevestea ploaia, astfel ca am dormit putin mai mult...adica pana la sapte.
Dupa micul dejun si o cafea, destul de mica fata de cantitatea cu care eram obisnuita :), am plecat in vizita la mestesugarii din Ojdula.
Avem ocazia sa o cunoastem pe Tanti Amalia, mandra posesoare
a unui razboi si dornica sa ne impartasesca din arta tesaturilor.
In odaia acesteia, plina de amintiri, ospitalitatea era la ea acasa! Ne-a servit cu
bomboane si cornulete calde si nu am plecat de la ea fara un stergar din canepa
care “ Sa va aduca aminte de noi!” Si recunosc ca stergarul, ocupa acum un loc
de cinste in bucataria mea si imi aduce aminte de privirea ei calda.
Urmatoarea oprire a fost la casa cizmarului Imre. Acesta ne-a aratat cum confectioneaza si cat lucreaza la o pereche de cizme. Dificil, as spune eu ...insa se vedea pe chipul sau daruirea si pasiunea.
A treia vizita am facut-o tamplarului Gondos. Un om la fel de pasionat de ceea ce face si foarte ospitalier. Ne-a aratat obiectele minunate pe care le-a scluptat si ne-a spus povestea lor.
Dupa experientele traite in casele acestor oameni deosebiti, ne-am
retras la marginea satului, unde urma sa ne facem noi prieteni: Tinerii imbracati in straie traditionale. Ador sa vad mandria cu care acesti tineri imbraca hainele traditionale.
Seara, desi abia se terminase ploaia, am plecat spre Sanzieni, un sat din partea de nord-est a judetului Covasna.
Fotografii, erau pregatiti sa prinda razele de soare ce ar fi iesit de sub nori...carcotasa de mine vedea doar norii si nici aia nu erau prea pufosi. Noroc cu Eduard care, cu un hocus-pocus si o setare corecta pe aparat, a resusit sa ii transforme.
Am invatat sa am rabdare cand este vorba de soare...iar daca am avut rabdare, a aparut si curcubeul...
Iar apusul a fost absolut superb!
Si a treia zi, soarele a rasarit insotit de o patura densa
de nori…dar noi trebuia sa ajungem la Lacul Sfanta Ana, unde urma sa facem o alta sesiune Foto.
Pentru ca ne-am prelungit voluntar aventura cu inca o zi , ne-am hotarat sa mergem la Herghelia din Imeni...
Seara am pornit din nou sa surprindem apusul …norii insa au ascuns
tacticosi toate razele soarelui.
Indiferent de conditiile meteo, fotografii reusesc sa gaseasca mereu surse de inspiratie, astfel incat sa surprinda ochii privitorilor...eu m-am lasat surprinsa cu o floare :).
Entuziasmati am plecat sa cautam locul unde se
putea face un "perete de foc"…
Ideea foarte interesanta, iar efectele au fost pe masura...Eu nu am reusit sa fac poze in acea seara, insa am inteles de ce am nevoie de un trepied.
Ajunsa acasa, aveam senzatia ca ma aflu in fata unui cadou
frumos impachetat cu toate experientele traite in ultimele zile si cu speranta
ca obiectivul aparatului a reusit sa surprinda cel putin o treime din ceea ce
vazuse ochiul meu de simplu calator.
Incet, incet am
reintrat in rutina zilnica…insa calatoria continua cu ajutorul noilor mei
prieteni ale caror fotografii sunt ca un Remainder pentru aventura noastra.
Sunt inca in punctul in care nu m-am lamurit daca doar imi
place sunetul aparatului atunci cand
apas pe declansator sau exista si o umbra de talent…oricum voi avea rabdare sa
aflu.
Acum insa, las obiectivul profesionistilor sa vorbeasca:
